Forge of Empires – De la colibe din piatră la zgârie-nori spațiali: cât de tare ești dispus să dai cu grind-ul?
Imaginează-ți că SimCity și Civilization au făcut un copil, iar ăsta mic a crescut hrănit cu microtranzacții și bătăi pe hexagoane. Așa e Forge of Empires. Pornești cu două bordeie, aduni monede și provizii din cinci în cinci minute, și tot ce faci e să cercetezi chestii și să-ți împingi orașul din Epoca de Piatră spre vremuri tot mai fancy: Bronz, Fier, Colonială, șamd. Fiecare epocă îți răstoarnă tehnologiile, armata și felul în care te chinui cu spațiul ăla insuficient.
Bine ai venit în Epoca de Piatră: Primele clickuri
Ziua unu. Privesc o pătură de iarbă cu două corturi și, probabil, un foc de tabără pictat de un intern plictisit. Bun venit în Epoca de Piatră! Sarcina ta? Să transformi această tabără de camping preistorică în imperiu. Super, abia aștept.
Tutorialul îți plasează un meniu de construcții și te îmbie discret: „Construiește o colibă”. O arunci pe hartă. Se construiește rapid. Nice. Dar consumă toată populația rămasă. Și gata. Fără lucrători, fără clădiri noi. Doar o colibă și simțul rușinii.
Asta e atmosfera aici: lovești o limită, încerci să rezolvi, dai de altă limită. Dacă te grăbești cu ridicatul, economia ți-e la perfuzii. Dacă tărăgănezi, vecinii tăi deja savurează un Merlot în Epoca de Fier. Fiecare mișcare costă: monede, provizii, spațiu... și un strop de demnitate.
Puncte Forge, diamante și eterna așteptare
Forge trăiește din puncte forge. Primești unul pe oră. Le înghiți instant pe cercetare, upgrade la clădiri, sau tranzacții. Sunt sângele jocului și le primești cu lingurița, nu cu polonicul.
La început nu-i mare bai. Intri, consumi câteva puncte, zgândărești o clădire, poate câștigi o bătaie fulger, apoi ieși. Dar pauzele cresc repede. Vrei Bronzaj Militar? 16 puncte. Nu ai rezerve? Revi mai târziu. Mult mai târziu.
Evident, există și diamante. Primești câteva la început: termini o misiune, hop, 50 de diamante. Frumos. Încerci să cumperi o clădire mai acătării? 250. Vrei să sari peste așteptare la o tehnologie? 1.000. Deci stropul de început e doar să te îmbie. Clasic.
Am rezistat. Chiar am încercat. Dar de cum am zărit Epoca Fierului, strălucind în ecran ca shaorma la patru dimineața, am cedat. Cinci euro. În numele științei. Nu m-am mândrit cu asta, dar ce să-i faci.
Luptele, pe scurt: Hexagoane, sulițe și lecții pe chip propriu
Hai să vorbim de bătăi. La majoritatea jocurilor, apeși pe „auto” și tragi un pui de somn. Nu și aici: Forge te obligă să vii la tablă. Hexagoane reale. Tură cu tură. Mișcări tactice.
Prima mea bătălie? Doi sulițași și-un vis, contra unor băștinași nervoși. Am mutat, am ratat, am împuns. Simplu, dar surprinzător de satisfăcător. Pe măsură ce progresezi, începi să-ți dai seama pentru ce e fiecare: arcasul trage departe, cavaleria flanchează, catapultele explodează dacă le strănuți lângă ele.
Există adâncime, dacă ai chef să sapi. Auto-battle te scapă de chin, dar manualul te lasă să controlezi tot. Problema e că trupele nu-s moka. Durează să le antrenezi și consumă resurse. Mor? Ești pe bară. Așa că am ajuns să fiu picky. Intru doar unde simt că am șanse. Sau... aproximativ.
Jocul răsplătește strategie. Dar dacă greșești, te lasă să mori încet timp de-o zi. Am șters drumuri de panică, încercând să repar belele.
Într-o breaslă: Societatea cultului cu matematică
După vreo șase ore, am deblocat breasla. Credeam că dau peste niște cooperare de relaxare. De fapt, am nimerit într-o biserică de exceliști. Tabele, cronometre, ghiduri cu vibe de forum din 1999. Jumate din ponturi erau despre clădiri la care nici nu m-am uitat.
Și, culmea, chiar ajută.
Bresele îți întorc jocul cu susul în jos. Nu mai construiești doar pentru tine. Acum investești. Bagi puncte forge la Monumentele Mari ale altora și, dacă nimerești procentajul magic, culegi profit. Toată lumea vânează una: Arc-ul. Transformă ajutorul dat altora în fabrică de puncte. Într-un fel.
Problema? Îți trebuie chestii din... Epoca Viitorului. Eu încă fierbeam apă la foc de lemne. Așa că am băgat schimburi la sânge. Am scris mesaje la toți străinii ca la piață. „Ia dă-mi și mie două fiare!” Până la urmă, am răzbit.
Când am ridicat Arc-ul, totul s-a accelerat. Punctele au început să curgă. Jocul a început să aibă sens. Breasla aia care arată ca o sectă cu foi de calcul? Chiar m-am simțit acasă. E-un sim economic ascuns sub lupta pe clădiri. Încă nu știu de ce funcționează. Dar funcționează.
Evenimente peste evenimente. Timp? Să tot ai!
Ca să nu te plictisești, Forge te bombardează cu evenimente de zici că pierd deadline-uri pe bandă rulantă: carnavaluri de vară, concursuri de copt toamna, meciuri cu mingea. Toate premiate cu clădiri pe care se pune praful dacă le ratezi.
Sună distractiv. Chiar e. Dar și... cam obositor.
Trebuie să intri constant: să faci misiuni, să dai click-uri, să dai upgrade. Repeți la două ore. Unele task-uri sunt ușoare: colectează monede, băte pe cineva, buză pe un pui. Altele? Delir total. „Cheltuie fix 47 de puncte forge, construiește trei fierării și mângâie câinele vecinului.” Aproape.
Ajunsesem să mă conectez pe furiș între două întâlniri – doar ca să țin streak-ul viu. Și atunci mi-am dat seama: Forge nu e doar despre clădiri. E despre rutină. Ca o aplicație de calendar cu săbii și căsuțe.
De la colibe murdare la altare spațiale (și crizele de pe drum)
După câteva zile, orașul meu era un haos glorios: case de lut lângă șosele de cărămidă, temple cu fulgere din viitor, și o statuie de capră plantată central. Cam funcționa. Mai mult sau mai puțin.
Aveam cicluri reglate. Puncte programate. Un plan de tehnologie pregătit să explodeze. Mă simțeam genial.
Și am aruncat un ochi pe clasament.
Surpriză! Alții aveau orașe cât comune întregi. Tot maximat. Tehnologii spațiale. Arc la niveluri de râdeau de al meu. Instant lovitură în orgoliu.
Greșeam undeva? Trebuia să dau all-in pe clădiri? Să mulg mai multe puncte? Să arunc încă cinci euro?
Nah. Eram pe drumul meu. Dar Forge nu vrea să te simți ok. Vrea să alergi. Să fii tot cu un pas în urmă. Să te întrebi mereu. E șiret rău. Și da, cam toxic. Dar... te face să revii fără să-ți dai seama.