Wuthering Waves – Critica mea: Fantoma mea mi-a mâncat un urs

A venit pentru samurai anime. Am rămas pentru că fantoma-urs din dotare aruncă oamenii prin copaci.

Nimeni nu-ți explică din prima că primul boss ar putea fi o bucată urlătoare de stâncă ce lasă în urmă… o fantomă. Sau că fantoma e colecționabilă. Sau că lovește mai tare decât sabia ta. Wuthering Waves nu te ia cu frumosul – efectiv te aruncă într-un vis febril din care nu-ți mai găsești ritmul printre lupte nebune și mișcări de-a dreptul ilegale. Mi-am zis că mă joc maxim o jumătate de oră. Trei ore după, făceam tiroliană de pe un zgârie-nori în timp ce gândacul meu de companie zbura cap-în-cap într-un mini-boss. Da, s-a întâmplat.

Boss fight-ul? Fresc, m-am luat de pereți. Tot am râs.

Am mai murit în jocuri. De o mie de ori. Unele scene au fost eroice. Altele – lamentabile. Aici? Parcă făceam balet contemporan. Eram la mijlocul unui perete (da, poți merge pe pereți și este complet nesimțit) când văd ditamai animalul dansând breakdance pe un pod. Cum era să nu mă bag? Plin de tupeu, și-a dat cu mine de stele verzi.

Și știi ce? Chiar am râs. Și-a câștigat victoria la greu.

Lupta în Wuthering Waves nu te așteaptă. Poți întrerupe animații, blochezi pe nevăzute, scoți skill-urile Echo la mijlocul combo-ului, schimbi personajul în aer ca un veritabil nebun cu stil. E dezordonat, dar în cel mai fain mod posibil. Mai puțin „apasă și-așteaptă”, mai mult balet digital.

M-am întors, l-am provocat la swing, am parat din reflex, mi-am luminat scena cu fata mea cu katana electrică. Între timp, ursul-fantomă intră pe scenă de parcă are ceva personal cu boss-ul. Am încheiat bătălia plutind de pe pod, ca și cum aș fi gândit totul perfect. Nu chiar, am improvizat.

Am construit o grădină zoologică posedată. Și chiar e tare.

Echo-urile. Bați un monstru. Uneori, cade el însuși. Un mini-me spectral pe care îl poți echipa. Îți urcă stat-urile și îți dă mutări noi. Lovituri masive? Gorila. Dash punch rapid? Gândacul. Da, chiar așa.

Fiecare personaj cară cinci Echo-uri. Construiești build-uri picante pe bune. Crit pe stive, susținere, sau pur și simplu haos pur. Vrei ca echipa să pară bântuită de spirite ale pădurii? Dă-i înainte cu tupeu.

Și sincer? Vânătoarea asta devine adictivă. Am renunțat să mai explorez pentru peisaj, vânam doar ciudățenii sălbatice. Mi-am făcut checklist bântuit. Echo-ul de suflet? O ciupercă uriașă care scuipă nori toxici. E tâmpită și o iubesc.

Sistemul de mișcare ar trebui să fie ilegal

La un moment dat, cineva din echipa de la dev a zis: „Cum ar fi dacă mișcarea în joc chiar ar fi distractivă?” Și au aruncat peste noi: sprint fără stamina, agățat de margini, wallrun, planat pe stânci – și te lasă să te desfășori.

Exploratul e ca un parkour sim scăpat de sub control. Am văzut un Echo monstru peste o prăpastie gigantică și, în loc să fac turul ca un om normal, am sărit perete-n perete vreo 45 de minute. Am ajuns. Nu sunt mândru, dar am reușit.

Există chiar și un skill tree special doar ca să fii mai rapid și mai ciudat. Printre toate sistemele din joc, mișcarea fură spectacolul pe nesimțite.

Povestea există. Cam... există.

Tu ești Rover-ul. Ai amnezie. Lumea e varză din cauza unui cataclism cosmic numit Lamentul. Toți pe care-i cunoști au vibe: spadasin misterios, fata gadget, dezastru de modă cu secrete. Încerci să repari lucrurile. Sau ceva de genul.

Problema? Dialogurile se târăsc ca la temă pentru acasă. Expozitia curge ca ciorba. Voice acting-ul zici că-i tras într-o debara. Am încercat să dau pe la suflet. După a treia dizertație despre entropie cuantică, mi-am pus sărăcia pe snooze.

Paradoxal, lumea în sine povestește mai convingător. Ai povești în ruine, tipurile de Echo-uri îți dau indicii despre ce catastrofe s-au întâmplat pe acolo. Mult gust în liniște. Pare SF, da’ chiar merge.

Free-to-play? Surprinzător de darnic.

Da, e gacha. Există bannere, pity, o monedă care sună ca o bombă de baie. Dar la început? Chiar ești răsfățat.

După câteva ore aveam echipă full, niște arme solide de 4 stele, și destule roll-uri să prind ceva legendar din primele. Chiar ajungi să alegi un 5 stele la un moment dat. Fără glumă.

Clar, după, devine mai lent. Resursele se mișcă mai cu pipeta. Dar la început? Mult peste media genului la generozitate. Și partea faină: nici unul dintre boss-ii pe care i-am bătut n-a cerut gear meta sau bani. Am făcut față cu Echo-uri găsite vânând ciuperci prin pădure. Nu trebuie să te-nchini la zeii gacha.

Grind? Da. Dar e un ciclu relaxat.

După ce tutorialul se termină, Wuthering Waves se face comod. Intri în rutina clasică: explorezi zone ciudate, colecționezi fantome sumbre, tunzi echipa, faci dailies, dai pe la evenimente. Puzzle rooms? Prezente. Arenă de boss? Yup. Bătălii între Echo-uri? Absolut.

La început meniurile-s horror. Am deschis trei tab-uri ca să upgradez o pereche de bocanci. Dar după ce-ți intră ritmul? Totul curge. Îți faci build, îl testezi, schimbi ceva ciudat, găsești accidental combo-uri panicante. Și repeți.

Evenimentele curg rapid, și n-au toate aer de umplutură. Unele strică regulile în luptă, altele îți dau personaje de încercat. Dacă min-max-ul e plăcerea ta vinovată, jocul îți zice clar: „Ai voie să te prostesti.”

Lansare grea, bug-uri și fantome din sistem.

Da, ziua unu a fost crunchy. S-au dus FPS-uri în aer, texturi dispărute, boss-i care-au traversat podeaua ca popice posedate. Am avut o confruntare unde „dușmanul” pur și simplu a dispărut printre poligoane. Panica totală.

Acum, patch-urile ies repejor. Se mișcă mai bine clar. Și devii chiar vezi că bagă ochiul. Totuși, dacă joci pe un telefon din 2017 sau placa ta video oftează când deschizi Chrome, mai trage de graphics slider.

Verdict final: Echo-uri? Daaa. Cutscene-uri? Nope.

Am DPS principal un gândac, ciupercă toxică pe post de sidekick și-o echipă de nebuni care bat de trei ori peste ratingul de stele. Wuthering Waves pare bizar, dar chiar funcționează.

Da, povestea e anemică. Și, jur, voice actingul sună a dictare în șifonier. Dar sistemul de luptă? Mișcarea? Echo-urile? Un haos total, din acela bun.

Aici nu primești doza de dopamină cu picătura. Ci cu găleata-n cap. Foarte recomandat.