Heroes of History – Recenzie: Simulatorul de Civilizație cu Atitudine

Călătorii în timp, taxe absurde, agricultură fantastică și orașe ridicate de la zero: practic primești tot ce-ți poți dori – dacă îți permiți doza de haos.

Prima mea piramidă – strâmbă, dar cu suflet

A început totul cu o groapă de nisip și câțiva muncitori confuzi, care clipeau în soarele arzător. Așa scrii istorie în Heroes of History. Egiptul antic. Cald. Puțin vânt. Mult potențial. Tutorialul? Mi-a oferit doar promisiuni vagi: „Construiește o civilizație și, na, fă istorie!”. Nicio presiune, nu-i așa?

După zece minute, aveam deja o fermă de cereale, o cazarmă și o piață care arăta a tarabă de limonadă improvizată. Dar a funcționat. Resursele picurau încet. Sătenii se agitau cu ulcioarele sau torțele ca și când aveau un meeting urgent la piramidă. Fiecare click îmi aducea grâne, monede, piatră – baza unui „imperiu” în construcție.

Ritmul la început? Alert. Aveam scopuri. Aveam zei. Eram gata să-mi trec „faraon” la experiență în CV.

Era acelor tap-uri cu rugăciuni incluse

După ce orașul începuse să prindă contur, am dat de sistemul eroilor. Sincer? M-a prins pe picior greșit. Heroes of History nu aruncă după tine trei NPC-uri cu nume gen „Măciucașu”. Nu, primești Cleopatra. Iulius Cezar. Leonidas. Adevărate legende, fiecare cu statistici, talent aparte și un ego pe măsura moștenirii lor.

Să-i recrutezi e aproape joc separat: aduni suluri, descoperi fragmente, îi evoluezi, îi îmbraci cu iteme, îi trimiți la bătaie. Unii-s tancuri, alții explodează totul, iar câțiva doar țipă și speră la ce-i mai bun.

Echipa mea de vis? Cleopatra (logic), Guan Yu (respect pentru barbă), Hercule (cu o bâtă cât o dacie tunată). Am încins prima tabără de dușmani ca la mititei de 1 mai.

Lupta nu-i fizică cuantică, dar cere puțină atenție. Contează cum poziționezi, când dai abilitățile. Și uneori doar speri ca AI-ul să nu înceapă să muște din gard. Chiar ai impresia că e totul tactic—chiar dacă, de multe ori, stai și te uiți ca la meci.

Când grind-ul devine sport olimpic

Pe la Epoca a Patra – Grecia antică – chiar zburdam. Aveam temple, ziduri ca în filme, port la râu, și dădeam cu ceața la o parte ca un veteran. Adunam aur ca unchiul ăla ciudat din familie.

Și deodată, BUM. Frână de mână trasă, bărbate.

Nu-i încetinire. E ca și când ai merge printr-o piscină pentru copii plină cu aracet, încălțat cu ciorapi de lână udați.

Clădirile voiau brusc marmură. Sau cupru. Sau sticlă. Pentru astea îți trebuiau alte clădiri, nescoase încă din ceață. Trebuia explorare. Îți trebuiau expediții. Pentru alea, eroi. Pentru eroi, echipament. Pentru echipament, resurse rare, pe care probabil nici Nuțu Cămătaru nu le-a văzut vreodată. A pornit bulgărele.

Bine ai venit în midgame.

Fiecare acțiune avea lista ei secretă de „de făcut”. Vrei să upgradezi templul? Poftim: douăzeci de bare de cupru, trei suluri, și un erou proaspăt spălat în lapte de yak. (Nu știu dacă e cerință reală, așa s-a simțit.)

Nu grind-ul a intrat pe furiș. A venit la costum, cu mantie de aur și-a cerut tributul.

Cleopatra ține civilizația în cârcă

Am rezistat. Fără bani. Doar ambiție balcanică. Intru, pun muncitorii la treabă, planific ceva, poate mai dau cu bățul prin ceață, apoi ies repede să nu explodez de nervi.

Mare noroc cu alianțele. Poți intra într-una, dai boosturi la toți, împarți resurse, ba chiar te bagi în războaie și aștepți să treacă ceasul de două ore fără să-ți pierzi mințile.

Cleopatra? Level 20, ținând în mână un toiag de colecție care urlă „event pe bani”. Dă daune de splash și vindecă tot ce mișcă, ca și cum vrea să demonstreze ceva. Leonidas? Prosop de bucătărie. Hercule? Zid ambulant cu reflexe de melc bătrân. Realizezi rapid: dacă nu investești totul în 2-3 eroi buni, restul adaugă doar gramaj.

Evenimentele speciale ajută. Să zicem. Quests zilnice cu loot mișto—dacă reziști la provocări gen „Câștigă trei lupte doar cu eroi care aruncă cu pietre” sau „Recoltează 200 de vinete în timp ce cânți la nai”. (Nu există questul, dar nu era departe.)

Distractiv-ish. Dar cu fundal de „te rugăm, cumpără ceva”. Se poate juca gratis? Da, dar o să-ți trebuiască un excel, trei alarme pe telefon și nervi de călugăr tibetan.

Orașul tău: frumos, plin de funcții... și anxietate existențială

Vizual? Arată fain. La fiecare epocă apar chestii noi: turnuri egiptene, coloane romane, tarabe medievale. Totul prinde viață.

Gestionarea, însă? Durere.

Unele clădiri-s doar de decor. Altele produc chestii. Altele deblochează cercetare. Dar unele funcționează DOAR dacă le dai un erou—care, ghici ce, probabil n-are chef, că încă bate ceva pe hartă.

Am stat zece minute certându-mă cu o mină de cupru. Nimic, nimic. Am crezut că-i bug. Da’ de unde. Trebuia să-i dau un erou ca manager. Jocul? Nu mi-a zis nimic. S-a uitat cum mă enervez în timp ce locuitorii leneveau pe fundal ca niște „figuranți” la spot-uri de promovare turistică.

La un moment dat, organizarea devine jocul în sine. Rămâi fără spațiu. Ceața blochează viziunea. Te uiți la hartă și nu știi dacă vrei să ridici o fermă, o cazarmă sau să-ți plângi soarta-ntr-un siloz. Nu-i strategie. E supraviețuire pe bază de tabel excel.

Când istoria devine temă pentru acasă

Pe la Epoca a Șasea, am dat de zidul clasic. Știi senzația. Intri, apeși, colectezi bonusuri, dai drumul la upgrade abia mâine, și stai privind ecranul, întrebându-te de ce.

Mă plictiseam? Nu chiar. Dar nici nu savuram. Doar bifez taskuri, ca pe listă la hypermarket.

Aici e șmecheria: Heroes of History arată impecabil, sună bine, animații cu sclipici, muzică de băut ceai. Te prinde cu ritmul lui, până când... lovești de perete. Și de acolo devine temă pentru acasă, dar cu togi și statui.

Distracție e, mai ales la început. Construcții, bătălii, te simți un Cezar pixelat cu mouse-ul în mână. Dar când trece farmecul inițial, rămâi cu o listă uriașă de făcut, foarte frumos încadrată.

Verdictul meu (până la următoarea eră)

Recomand Heroes of History? Da. Dar fii sincer cu tine: cât grind suporți?

Dacă-ți plac constructorii de orașe cu picanterii de tactică, te prinde. Spiritul istoric e savuros, sistemul de eroi are personalitate, începutul merge uns. Și da, se poate juca fără bani.

Dar... va fi cu fricțiuni. Dacă ideea de timere și sisteme de energie îți face ochiul să îți tureze tic nervos, poate mai bine uiți la un let's play pe YouTube.

E un joc bun aici. Din când în când, chiar excelent. Dar ai nevoie de răbdare, portofel, sau – de ce nu? – ambele.

Cleopatra încă-i cu mine. Și doar asta contează cu adevărat.